Mintea și emoțiile noastre

 

    Mulți dintre noi avem perioade în care  suntem foarte dezamăgiți de ce ni se întâmplă în viață și începem să ne punem un milion de întrebări că să înțelegem de ce. Din cauza problemelor cotidiene putem ajunge la o instabilitate psihică care ne afectează  foarte mult pe noi, cât și pe cei ce ne înconjoară, fără să realizăm că această instabiliate psihică e ca un păpușar ce se joacă cu mintea noastră. Faptul că ne consumăm mult cu munca, treburile cotidiene, oamenii de lângă noi și altele, ne obosește psihic, iar oboseala psihică este mult mai periculoasă și ne afectează mai mult, decât cea fizică și ajungem să  cedăm fără să ne dăm seama în orice moment, tocmai de asta trebuie să încercăm să ne controlăm emoțiile și să ne organizăm bine lucrurile în viața noastră, astfel încât oboseala psihică să nu ne afecteze.

    Această oboseală și instabiliatate psihică am trăit-o pe pielea mea și probabil încă o mai trăiesc, încă nu am reușit să scap de ea definitiv, dar am început să realizez de ce am obținut-o. Din cauza faptului că îmi doream să realizez cât mai multe chestii în acelaș timp și din cauza oamenilor toxici pe care i-am întâlnit în ultima perioadă. Așa că am decis să getionez lucrurile din viața mea și să aleg doar nevoile principale de care chiar am nevoie acum, iar restu o să le las pe un plan secundar  la care o să revin mai târziu, când o să simt că e timpul. De exemplu, am înțeles că dorința mea de a avea pe cineva lângă mine m-a făcut să devin puțin paranoică și să încerc să găsesc pe cineva cât mai repede ca să mi-o ofere, dar atunci când nu obții ce vrei devii ca un copil care nu a primit o bomboană în momentul în care și-a dorit-o foarte mult , iar faptul că ți se întâmplă să te dezamăgești de ceva de mai multe ori îți induce ideea că nu meriți probabil acest lucru, tocmai de aia în urmă experiențelor mele mi-am dat seama că probabil nu e timpul să primesc încă o persoană lângă mine. Am mai înțeles ca mintea trebuie să fie mai puternică decât emoțiile mele, să mă concentrez pe viitorul meu și să-mi fac puțină ordine în viață, mi-am pierdut prea mult timp cu oameni care nu au meritat, timpul este prea scump ca să-l pierd pe oameni ieftini și plini de frustrări, oameni care nu m-au ajutat să mă dezvolt, ci doar mi-au consumat timpul și sentimentele gratis. Am oferit prea mult altora, de aceea vreau să am o perioadă în care să-mi consum timpul pentru a mă reabilita psihic, pentru a mă dezvolta și a ma îndrepta pe viitor spre oamenii care ar trebui să facă parte din viața mea cu adevărat. M-am gândit la un moment dat că ar trebui să mă duc la un psiholog că să mă ajute cu niște sfaturi și să mă consilieze  pentru a trece mai ușor peste perioada proastă pe care o am, dar mi-am dat seama că am devenit prea puternică și sunt capabilă să trec și singură, mi-am dat seama că vreau să fac mici schimbări în viața mea, iar astea ar trebui să mă ajute. Mi-am dat seama că familia mea este cel mai de preț lucru pe care îl am și  gândul la ea o să fie încă un motiv să-mi schimb atitudinea față de unii oameni. De multe ori mi-am dorit ca unele persoane să rămână lângă mine, pentru că mă făceau fericită, dar după mi-am dat seama că tocmai acele persoane mă faceau să sufăr cel mai mult și îmi aduceau doar fericire temporară, nu regret nimic, poate unoeri îmi dau seama că doar așa am reușit să devin cine sunt azi, un om cu o personalitate destul de puternică, astfel  mi-am propus ca anul ăsta să fie doar despre mine și despre realizarile mele, nu voi mai lăsa pe nimeni să îmi mai inunde viața și mintea cu ceață.

    Tocmai de aia am decis să scriu puțin despre asta, cred că există mulți oameni deprimați și instabili psihic din cauza problemelor sau oamenilor din jurul lor, după parerea mea nu ar trebui să ne mai consumăm pentru chestii mărunte,  trebuie să ne concentrăm în primul rând pe scopurile pe care le avem, să nu lăsăm pe nimeni să ne schimbe și să nu avem încredere în oamenii care apar în viața noastră și tind să creadă că știu ce e mai bine pentru noi. Cum am mai zis, mintea noastră trebuie să fie mai puternică decât emoțiile, trebuie să ne concentrăm pe ce vrem cu adevărăt, pe ce ne va face fericiți, astfel vom realiza cele mai frumoase lucruri și vom avea lângă noi oamenii potriviți. Nu trebuie să renunțăm niciodată la visele noastre și să nu permitem nimănui să ni le ia.

Gotișan Tatiana 

 

Revedere

   A trecut ceva timp de când nu ne-am mai văzut, pentru că nu am avut cea mai frumoasă despărțire, dar oricum nu am uitat de tine. Mi-ai rămas în gând, în inimă, pentru că o parte din ea o dată a fost a ta, iar acea parte nu a fost completată încă de nimeni. Ne-am revăzut după câteva luni, într-un final am prins curaj să mă întâlnesc iar cu tine, am prins curajul să te privesc iar în ochi și să-ți ascult vocea care și acum îmi dă fiori. Stau acum și mă gândesc și îmi amintesc momentul despărțirii noastre, nu a fost atât de ușor cum crezi, ți-am cerut să fim prieteni și ai zis că nu ar putea exista asta niciodată, probabil în momentul ală nu eram conștientă de ce se întâmplă, dar eram conștientă doar de faptul că orice s-ar întâmpla nu vreau să te pierd. 

Ne-am revăzut după ceva timp, cu gândul că totul a trecut și acum am putea sta și discuta ca doi prieteni, până ai început să te joci în părul meu și trecutul ușor a început să revină, amintirile cu noi zici ca erau o peliculă de film proiectată pe ecranul unei săli de cinematograf. Am încercat să-mi controlez sentimentele și să mă comport de parcă nimic nu s-ar întampla,  voiam să par indiferentă, dar doar  încercam să ascund faptul că sufletul meu a început să urle de dor, de dorul nostru. Vorbeam și râdeam ca doi copii, vorbeam despre noi atât de relaxați, iar apoi mi-ai luat mâna și atingerea ta mi-a făcut corpul să tresară, pentru că corpul meu îi simțea lipsa, atingerea aia o dată mă facea fericită, mă facea să mă simt în siguranță. Deja se facuse târziu, timpul trecea, iar noi eram prinși să povestim ce-am mai făcut în timpul astă când nu am mai vorbit și nu am mai știut nimic unul de altul, pentru că am avut orgoliu. Ți-am zis să plecăm, pentru că deja era trei dimineața, iar tu tot te făceai că nu mă auzi și îmi poveasteai atât de entuziasmat niște întâmplări haioase. Acum îmi dau seama cât de mult ne-au lipsit conversațiile care durau ore întregi, mereu aveam ce să  ne povestim, mi-am dat seama că distanța nu ne-a răcit deloc. Într-un final privirile nostre s-au întâlnit, ne priveam atât de profund, era privirea aia de la care nu puteai să te dezlipești, era privirea aia ce emana iubire, dor, emana fericire. Subit mi-ai strâns mâna și m-ai tras spre tine, iar buzele noastre s-au lipit, îmi era dor de buzele astea calde și moi, îmi era dor de sărutul ăsta apăsat, iar în momentul ăla faptul că am ieșit să discutăm ca doi prieteni nu mai era valid, sentimentele au revenit și nimic nu mai conta. Ne-am sărutat minute în șir, pentru că nu ne mai puteam sătura unul de altul, dacă creierul îmi zicea să mă opresc în minutul ăla, să ies din mașină și să plec, inima mea era plină de fericire. Am cedat inimii, am cedat pentru că nu ai cum să te joci cu dorul și iubirea, nu ai cum să renunți la ceea ce te face fericit.

 Am  decis să plecăm, pentru că deja era destul de târziu, iar tu nu te m-ai opreai din a mă săruta, îmi țineai mâna cu atâta putere încât a început să mă doară puțin. Ne-am oprit, ne-am uitat unul la altul și ne-am zâmbit, paream atât de fericiți. Ne-am dat un ultim pupic și am ieșit din mașină, am ieșit cu inima împăcată pentru că am făcut ce-am simțit în momentul respectiv, nu am niciun regret. Am făcut doi pași și ai strigat „stai”, ai ieșit grăbit din mașină și m-ai luat în brațe, "Doamne, oare chiar se întâmplă asta acum, oare nu e doar un vis", asta îmi suna în minte,  e acea îmbrățișare pe care nu o poți compara cu nimic, îmi lipsea atât de mult și nu aș fi plecat niciodată din brațele alea. Dar e târziu, e patru dimineața, timpul a zburat prea repede, ne-am mai privit o dată și ne-am sărutat, iar finalul serii s-a încheiat cu un „ai grijă de tine”. 

Revedere sau un nou început, așa îi mai zic eu.

 Gotișan Tatiana

 

Iubire și ură

Cred că am înțeles ce este iubirea și ura! Aș putea zice că iubirea este  un sentiment frumos, de-obicei așa îl descrie toată lumea, un sentiment  care te face să-ți pierzi mințile, un sentiment morbid care te face să faci cele mai tari nebunii,  să descoperi o altă latură a personalității tale, o altă lume alături doar de o singură  persoană și să-ți depășești anumite limite. Ura aș putea să o definesc  ca o rană  sau ca  o boală pentru care nu prea există un medicament, încă nu a fost descoperit, pentru că astfel mulți l-ar lua pentru a-și vindeca dezamagirile, poate așa am putea uita mai repede de durere și suferință.

Iubirea te doboară ca o leoaică invincibilă, care ranjește cu dinții ei albi și te atacă când te astepți mai puțin, pentru că în fața ei simți că ești lipsită de putere fizică. Uneori incerci să te ascunzi și să te ferești de această fiară, dar din momentul în care i-ai devenit pradă nu mai reușești  să scăpi prea ușor din vizorul ei. Iubirea e atunci când te uiți la el și îți dai seama că nu ai nevoie de nimic, nu ai mai vrea decât să stai în brațele lui și să dormi liniștită, să profiți de moment până  pleacă, apoi intri într-un coșmar urât, plin de durere și amintiri. Îti dai seama ca atingerea lui iți dă fiori, sărutul lui te înnebunește, iți face  pulsul inimii să crească, iar tu în momentul ăla devii un copil nătâng și stângaci. Iubirea e atunci când stai goală lângă el, fără inhibiții, iar mii de săruturi îți acoperă spatele și umerii calzi, mâna lui se joacă în părul tău, iar tu astfel uiți de tot și torci ca o pisică ghemuită la pieptul lui. Iubirea e atunci când aștepți cu nerabdare sa-l revezi, când  simți că ai fluturași în tot corpul, nu doar în stomac,  fiindcă dorul îți macină sufletul, iar mintea ta nu mai are răbdare să aștepte. Iubirea e atunci când te gândești doar la el, la ce face și cu cine e, e atunci când l-ai suna de 10 ori pe zi doar ca să-i mai auzi puțin vocea, pentru că iubirea e paranoică, copleșitoare de frica de a nu-l pierde și de a nu face ceva greșit,  e atunci când nu știi cum să explici ceea ce simți, stii că e doar o chimie perfectă, o scânteie de unde uneori ar putea ieși un incendiu.

Ura  e o rană care se vindecă cu timpul, pentru ca mereu auzim că timpul le vindecă pe toate, dar uneori nici timpul nu ne mai ajută și lasă o cicatrice pe interior,  e atunci când lacrimile îți curg siroaie pe obraz fiindcă te-ai dezamăgit, totul a fost o minciună și nimic nu te ajută să te reabilitezi. Iubirea și ura pot fi un film cu final fericit sau urât, depinde de unul dintre voi,  e ca o melodie pe care o asculți non stop și te face fericită ori te face să plângi în nopțile târzii când ești singur intr-un colț al casei pustiu, rece, unde te ghemui de durere, nu e o durere fizică, ci una care te macină pe dinăuntru. Iubirea e ca un ceai proaspăt făcut, iar dacă nu ai grijă te frigi rău, iar durearea nu dispare ușor si se tranformă în ură. Iubrea e ca ciocolata, toți iubesc ciocolata, dar ea poati fi prea dulce sau prea amară, depinde de ce ai poftă. Aparențele înșeală, dar nu arată viitorul, astfel nu ai de unde să știi ce va urma.

Ura poate deveni  un refugiu în singuratate, regrete, amintiri, la fel ca ploile reci de toamnă. Se zice că noi ne alegem pe cine să avem alături, noi suntem vinovați de ceea ce se întâmplă în viața noastră, dar nu putem să îi interzicem inimii să iubescă și pe cine. Iubirea e moarte, te uiți la cerul înstelat și îți dai seama că poate nu ai meritat așa ceva, nu întelegi cu ce ai greșit și nu primești niciun răspuns de la cineva, dar uneori nu e nevoie să greșești  ca să se ajungă la ură. Iubirea e ca un fulger care are o viteza uimitoare și nu reușești să te ferești din calea lui, având un efect mortal.

Se zice că timpul vindecă răni, dar nu cred că vindecă și rănile interioare. Uneori timpul nu ne ajută și nu este terapia de care avem nevoie, el trece, se scurge ușor și noi o dată cu el. Atfel iubirea este începutul și ura finalul, așa le definesc eu, sunt cele mai grele sentimente pe care nimeni nu le poate controla.

 Gotișan Tatiana

Probabil

   

Hai să încerc să vă zic o mică parte din povestea mea, una plină de tristețe, lacrimi, anxietate și dezamăgiri, o poveste puțin mai tristă,  o mică secvență din viața mea, din tristețea și durerea mea.

   Probabil întotdeauna m-am gândit mai mult la binele altora, la fericirea lor, decât la mine, iar asta mi-a influențat și stările pe care le am, niciodată nu am încercat să-mi induc ideea că eu ar trebui să fiu pe primul loc, că viața și fericirea mea  ar trebui să fie o prioritate pentru mine. Nu mi-am dat seama că viața mea depinde de fapt de alegerile pe care le fac, depinde de omenii pe care îi aleg să fie lângă mine, să ies sau să vorbesc atunci când simt nevoia. Probabil fiecare am greșit măcar o dată și am făcut unele alegeri, iar apoi am regretat, fiecare am avut probleme, dezamăgiri, pe care ar trebui sa le considerăm doar niște lecții din care ar trebui sa extragem esențialul, ar trebui să învățăm și să mergem mai departe evitând să le mai repetăm, dar uneori se întâmplă să ne lovim iar de ele și uităm de alegerea pe care am facut-o înainte. De multe ori facem alegeri greșite, pentru că nu stăm să ne gândim la ce urmează să se întâmple, nu ne gândim la consecințe, la viitor, dar facem ceea ce simțim în acel moment.  

    Așa sunt eu, nu mă gândeam niciodată la viitor în momentul în care eram bine, luam decizii în funcție de ceea ce simțeam  fără să mă gândesc la consecințe. Așa sunt eu, o persoană sensibilă, plâng mult din cauza oamenilor, din cauza problemelor pe care le am, sunt nervoasă și iau decizii care imi provoacă dezamăgiri și teamă după. Am întâlnit oameni și oameni, dar niciodată nu am știut să fac diferență între cei buni și cei toxici, probabil aveam alte viziuni și alte principii sau aveau ei măști după care se ascundeau prea bine. Am întâlnit persoane în viața mea care îmi dau o stare ciudată când doar mă gândesc la ei, îmi provoacă o slăbiciune, simt că în acel moment mi se pune o piatră mare în stomac, care mă apasă și îmi provoacă o durere enormă, nu mai pot să mănânc, să dorm, nu mai pot nici să gândesc pentru că mintea mea e învăluită de gânduri. Simt că o iau razna uneori. Sunt oameni care îmi dau și liniște sufletească, dar  din păcate sunt mai puțini. De ei îmi e dor, dar tocmai pe ei i-am îndepărtat și am decis să nu facă parte din viața mea. Tocmai pe ei probabil nici nu o să mai am cum să îi intorc.

   Sunt o persoană care s-a gândit și să se sinucidă de multe ori, din prea multe motive, dar gândul că aș provoca o durere prea mare familiei mele m-a oprit de fiecare dată. Am iubit foarte mult, dar am rămas dezamăgită de iubirea de care am avut parte. Mi-a provocat multă durere, lacrimi și reproșuri. Nu știu dacă voi mai putea iubi vreodată la fel sau dacă voi mai avea timp să iubesc.  Nu știu dacă voi mai putea să accept pe cineva în viața mea, îmi e prea frică să iubesc iar, să arăt cât de mult îmi pasă, îmi e frică iar să trăiesc aceleași sentimente, să trec prin ceea ce am trecut. E frumos să iubești, e un sentiment plăcut, dar știi când e cel mai dureros,  când rămâi singură atunci când ai nevoie cel mai mult de cineva lângă tine, atunci când ești dezamăgită pur și simplu.

    Suntem oameni, greșim, e inevitabil, nu ar trebui să regretăm, să plângem și să ne învinuim pentru toate problemele pe care le avem, trebuie să găsim o cale să le rezolvăm, trebuie să vorbim când e momentul și trebuie să cerem ajutorul când e nevoie, astfel zic toți că ar trebui să facem. Dar eu mereu am tăcut, mereu m-am învinuit pe mine de tot ce mi s-a întâmplat în viața mea, iar asta mi-a făcut doar rău, mi-a creat o oboseală psihică și stare de anxitate. Probabil că acum nu mai gândesc limpede pentru că nu sunt într-o perioada tocmai bună, dar zic ceea ce gândesc, ceea ce simt. Probabil am nevoie de timp și de oamenii potriviți ca să-mi revin, am nevoie să ies  din lumea asta plină de vicii, am nevoie să mă conving că viața e frumoasă indiferent de ce ți se întâmplă. Probabil va veni și momentul meu, prin care să înțeleg de ce a meritat să trec prin toate astea. Probabil ...

O parte din trecut

E noapte, e pustiu și plouă neîncetat

E frig, un frig absurd ce nu vrea să mă lase,

Dar ăsta e un semn că ai plecat

Și a rămas pustie casa  noastră.

Mă uit la draperiile din casă, ce par mai sumbre

Cu ochii umezi stând de dimineață-n pat

Aș vrea să mă ridic, dar multe umbre,

Al negrului trecut, mă bântuie prin cap.

Trec ore-n șir și eu trăiesc prin gânduri

Și dorul ăsta e un pic ciudat,

Căci sufletul e plin doar de suspine

Chiar din momenul când tu ai plecat.

Zâmbesc mereu, încerc să par mai fericită

Să crezi că totul mi-a trecut, că am uitat,

Dar sunt un simplu om,  ce încă încerc

În fiecare dimineață să mă ridic din pat.

Regret  că te-am ales pe tine din mulțime

Că am crezut că poate te-ai schimbat,

Căci lupul își schimbă blana!  cum se zice

Dar nu devine din copil, așa rapid bărbat.

Încerc să mă retrag din trista bătălie

Să nu regret că totuși ai plecat,

Căci ești o mică parte din acea mulțime

Ești parte din trecut, ce merită  uitat!

Noi după măști și plini de orgoliu

Mă uit la noi,  suntem atât de aproape unul de altul, dar atât de străini, nici cuvintele nu cred că ar mai avea sens , nu cred că ar putea să ne mai ajute să fim ca înainte. Îți aud respirția grea și bătăile inimii ca un ticăit de ceas ce pare să se grăbească  fără să-i pese de urmări și consecințe, fără să se mai uite pe unde merge și ce lasă în urmă. Ochii nu mai au curaj să se întâlnească, ne evităm atât de subtil chiar dacă suntem atât de aproape, te uiți în jos de parcă ai căuta ceva, de parcă ai alege o frunză din mulțimea de frunze ce au căzut din pomi. E toamnă iar copacii își lasă haina verde și frumoasă și rămân goi, astea sunt urmele timpului. 

 Te uiți cu nerăbdare la culorile semaforului, parcă nu mai ai răbdare și ai vrea să traversezi printre mașini pe culoarea roșie a semaforului, dai impresia că fugi de cineva sau ceva, sau te grăbești undeva. Suntem atât de triști, abia de mai schițăm câte un zâmbet ca să nu se vadă cât de obosiți suntem sau să nu se vadă durerea ce ne macină sufletul, încercăm să ascundem adevăratele sentimente după măști, fiindcă ne e frică de unii oameni și de acțiunile lor. Suntem atât de bine îmbrăcați pe frigul ăsta de toamnă târzie, dar totuși atât de goi și sensibili intr-o lume atât de mare capabilă să ne distrugă vise, unde unele vorbe ne atacă mai rău decât unele acțiuni.

Mâinile ar vrea să se atingă iar, să  simtă căldura sufletului  pe care o emanăm, dar suntem prea preocupați cu telefoanele ce ne fură realitatea, uităm în ce lume trăim. Nu mai există dragoste în stoc, s-a epuizat prea repede  undeva unde nimeni nu știe sau nu vrea să o găsească, e  un sentiment de neprețuit ce poate lăsa urme, de aia unii preferă să fie atât de reci și singuratici. Ne e frică de noi, de sentimentele ce ne-ar putea face să suferim de aia alegem să ne petrecem orele în singurătate, de aia refuzăm să avem pe cineva lângă noi, de aia nu acceptăm criticile și sfaturile, ne e frică de propriile alegeri, de propriile greșeli, ne e frică să mai riscăm. 

Alergăm după lucruri, oamenii nu mai au nevoie de oameni, suntem liberi dar totuși atât de limitați până la primul eșec, când ne dăm seama că avem nevoie de ajutor, dar nu mereu ne dăm seama de consecințele alegerilor noastre și facem aceleași greșeli. Uităm cine am fost și fugim după cele mai frumoase măști după care se ascund niște oameni la fel de goi, suntem atât de sensibili și renunțăm atât de ușor. Suntem prea preocupați de cum arătăm și de ce punem pe noi, eticheta hainei ne face oameni, ne aplică statutul care uneori nu ne aparține. Ne grăbim să judecăm, suntem conduși de inhibiții și stereotipuri care ne fac să aparținem unei anumite categorii, care ne fac să fim răutăcioși cu ceilalți și să facem discriminări. Putem să zicem că cunoaștem mai multe măști decât oameni, pe care incă nu știm să le distingem! Iar noi ne  grăbim fără să ne dăm seama de asta, uităm cine suntem și de ce avem nevoie cu adevărat, ne delectăm cu minciuni și plângem cu fața în pernă aproape în fiecare noapte, iar dimineața ne ascundem cearcănele și ochii obosiți după lentilele ochelarilor, dar oricum nu vrem să facem nici o schimbare, suntem prea încăpăținați și plini de orgliu! 

De câte ori, noi ...

De câte ori noi ne-am iubit,

Dar nu mereu  a  fost adevărat

Eu te-am iubit mereu, și-n diminețile târzii,

Când n-aveam somn și mă gândeam la noi,

Și așteptam nevrotic ziua când urma să vii.

De câte ori noi ne-am iubit,

Cu foc și pasiune, și poate uneori  exacerbat,

Tu îmi dădeai fiori și mă făceai în brațe să îți cad,

Îți simt și-acum parfumul tău pe mine,

Și-ți simt prezența ta pe albul meu cearceaf.

De câte ori tu îmi spuneai că mă iubești,

Dar nu mereu a fost adevărat

Tu mă făceai să uit de tot, de crudele dezamăgiri,

Te simt și-acum cum m-atingeai ușor

Și-mi sărutai umărul gol.

Tu-mi transmiteai un val de fericire,

Pe care-l simțeam când eram numai cu tine,

Părea că ne iubeam și dragostea părea neinfintă

Când îmi zâmbeai erai atât de dur

Tu doar știai să-mi torni otrava cuvenită,

Iar mințile mi le-ai sucit în nopțile târzii.

Nu te-ai gandit la mine, nici la noi,

Ai fost ca trădătorul într-un război

Ai obținut victorie și ai plecat,

Pe mine înjunghiată m-ai lăsat.

Si-acum în suflet rana mi-e deschisă,

Nu se mai vindecă cu nici-un leac.

Noi ne-am iubit, dar cine avea să știe,

Că tu doar scopul tău ți l-ai urmat.

Și m-a  cuprins o ură neinfinită,

Mă uit în jur și văd  cum totul se rotește,

Durerea mă străpunge, mă zdrobește,

Iar noaptea pare atât  de rece și morbidă.

Și trece timpul greu, se târâie-n disperare,

Nu pot să mai aștept , tăcerea ta mă doare,

Te strig, dar nu-mi răspunzi, nu știu ce să mai fac

Mă uit la cer și-ncerc  cu gândul să mă-npac.

Pe față mii de lacrimi se preling șiroaie,

De parca-ș sta cu fața-n picăturile de ploaie,
Nu cred că de la tine doar asta am meritat
De câte ori tu te-ai jurat că nu ești ca și alții
Si după doar cu un zâmbet dulce ai plecat.

Și sufletul meu țipă, dar nu cred că mai are rost,

Am ochii obosiți și nopți la rându fără somn,

Tu te-ai crezut un mare domn,

Dar ai avut principiile unui mare prost!

Gotișan Tatiana