Peronul pustiit

Te-aștept, crezând că dacă nu vii azi, poate vii mâine,

Te-aștept în gară pe peronul pustiit,

Te-aștept căci ai promis să te întorci chiar mâine,

Iar dragostea nebună  nu s-a risipit.

Și fiecare tren din care nu cobori devine un regret,

Iar eu nu-mi pierd speranța, continui să te-aștept,

Trec zile, nopți și-n minte se adună mii de gânduri,

Iar visele se prăbușesc purtate ușor de vânturi.

Iar ploaia a-nceput și vântul șuieră schimonosit

Și picăturile reci de toamnă se-aud cum cad grăbite,

Ar fi un semn? ar trebui să plec? căci timpul e grăbit

Trec zile, nopți și acele ceasornicului nu pot fi oprite.

Și cerul și-a pierdut culoarea vie, albastră-

A fost pătruns de norii negrii, plumburii

Mă-ntorc dezamăgită, încet spre pustiita casă,

În care voi găsi doar poze și frumoasele-amintiri.

Merg singură prin picăturile de ploaie rătăcite,

Și felinarele  par triste, cu o lumină estompată  

Mă simt de parcă înca viața mea  ar fi unită

De lumea ta, din care acum nu mai fac parte.

Trec zile, nopți și soarele revine ușor pe strada noastră,

Iar trenurile vin și pleacă, fară-al tău răspuns,

Tu ai plecat stiind că te astept, dar nu-mi mai pasă,

Că poate într-o zi vei apărea în gară, pe peronul pustiit.