Mă uit la noi, suntem atât de aproape unul de altul, dar atât
de străini, nici cuvintele nu cred că ar mai avea sens , nu cred că ar putea să
ne mai ajute să fim ca înainte. Îți aud respirția grea și bătăile inimii ca un
ticăit de ceas ce pare să se grăbească fără
să-i pese de urmări și consecințe, fără să se mai uite pe unde merge și ce lasă în urmă. Ochii nu mai au curaj să se întâlnească, ne
evităm atât de subtil chiar dacă suntem atât de aproape, te uiți în jos de parcă
ai căuta ceva, de parcă ai alege o frunză din mulțimea de frunze ce au căzut
din pomi. E toamnă iar copacii își lasă
haina verde și frumoasă și rămân goi, astea sunt urmele timpului.
Te uiți cu nerăbdare la culorile semaforului,
parcă nu mai ai răbdare și ai vrea să traversezi printre mașini pe culoarea roșie
a semaforului, dai impresia că fugi de
cineva sau ceva, sau te grăbești undeva. Suntem atât de triști, abia de mai schițăm câte un zâmbet ca să nu se
vadă cât de obosiți suntem sau să nu se vadă durerea ce ne macină sufletul,
încercăm să ascundem adevăratele sentimente după măști, fiindcă ne e frică de unii
oameni și de acțiunile lor. Suntem atât de bine îmbrăcați pe frigul ăsta de
toamnă târzie, dar totuși atât de goi și sensibili intr-o lume atât de mare
capabilă să ne distrugă vise, unde unele vorbe ne atacă mai rău decât unele acțiuni.
Mâinile ar vrea
să se atingă iar, să simtă căldura
sufletului pe care o emanăm, dar suntem prea
preocupați cu telefoanele ce ne fură realitatea, uităm în ce lume trăim. Nu mai există dragoste în
stoc, s-a epuizat prea repede undeva
unde nimeni nu știe sau nu vrea să o găsească, e un sentiment de neprețuit ce poate lăsa urme, de aia unii preferă să fie
atât de reci și singuratici. Ne e frică de noi, de sentimentele ce ne-ar putea
face să suferim de aia alegem să ne petrecem orele în singurătate, de aia
refuzăm să avem pe cineva lângă noi, de aia nu acceptăm criticile și sfaturile,
ne e frică de propriile alegeri, de propriile greșeli, ne e frică să mai
riscăm.
Alergăm după lucruri, oamenii nu mai au nevoie de oameni, suntem liberi dar totuși atât de limitați până la primul eșec, când ne dăm seama că avem nevoie de ajutor, dar nu mereu ne dăm seama de consecințele alegerilor noastre și facem aceleași greșeli. Uităm cine am fost și fugim
după cele mai frumoase măști după care se ascund niște oameni la fel de goi, suntem
atât de sensibili și renunțăm atât de ușor. Suntem prea preocupați de cum
arătăm și de ce punem pe noi, eticheta hainei ne face oameni, ne aplică statutul
care uneori nu ne aparține. Ne grăbim să judecăm, suntem conduși de inhibiții
și stereotipuri care ne fac să aparținem unei anumite categorii, care ne fac să
fim răutăcioși cu ceilalți și să facem discriminări. Putem să zicem că cunoaștem
mai multe măști decât oameni, pe care incă nu știm să le distingem!
