Hai să încerc să vă zic o mică parte din povestea mea, una plină de tristețe, lacrimi, anxietate și dezamăgiri,
o poveste puțin mai tristă, o mică secvență din viața mea, din tristețea și durerea mea.
Probabil întotdeauna m-am gândit mai mult la binele altora, la fericirea
lor, decât la mine, iar asta mi-a influențat și stările pe care le am,
niciodată nu am încercat să-mi induc ideea că eu ar trebui să fiu pe primul loc, că viața și fericirea mea ar trebui să fie o
prioritate pentru mine. Nu mi-am dat seama că viața mea depinde de fapt de
alegerile pe care le fac, depinde de omenii pe care îi aleg să fie lângă mine,
să ies sau să vorbesc atunci când simt nevoia. Probabil fiecare am greșit măcar o dată și am făcut unele alegeri, iar apoi am regretat, fiecare am avut probleme,
dezamăgiri, pe care ar trebui sa le considerăm doar niște
lecții din care ar trebui sa extragem esențialul, ar trebui să învățăm și să mergem
mai departe evitând să le mai repetăm, dar uneori se întâmplă să ne lovim iar de ele și uităm de alegerea pe care am facut-o înainte. De multe ori facem alegeri greșite,
pentru că nu stăm să ne gândim la ce urmează să se întâmple, nu ne gândim la consecințe, la viitor, dar
facem ceea ce simțim în acel moment.
Așa
sunt eu, nu mă gândeam niciodată la viitor în momentul în care eram bine, luam decizii în funcție de ceea ce simțeam fără să mă gândesc la consecințe. Așa sunt eu, o
persoană sensibilă, plâng mult din cauza oamenilor, din cauza problemelor pe
care le am, sunt nervoasă și iau decizii care imi provoacă dezamăgiri și teamă după. Am întâlnit oameni și oameni, dar niciodată nu am știut să fac diferență între cei buni și cei toxici, probabil aveam alte viziuni și alte principii sau aveau ei măști după care se ascundeau prea bine. Am întâlnit persoane în viața mea care îmi dau o stare ciudată când doar mă gândesc la ei, îmi provoacă o slăbiciune, simt că în acel moment mi se pune o piatră mare în
stomac, care mă apasă și îmi provoacă o durere enormă, nu mai pot să mănânc, să dorm, nu mai pot nici să gândesc pentru că mintea mea e învăluită de gânduri. Simt că o iau razna uneori. Sunt oameni care îmi dau și liniște sufletească, dar din păcate
sunt mai puțini. De ei îmi e dor, dar tocmai pe ei i-am îndepărtat și am decis să nu facă parte din viața mea. Tocmai pe ei probabil nici nu o să mai am cum să îi intorc.
Sunt o persoană care s-a gândit și să se
sinucidă de multe ori, din prea multe motive, dar gândul că aș provoca o durere prea mare familiei
mele m-a oprit de fiecare dată. Am iubit foarte mult, dar am rămas dezamăgită de iubirea de care am avut parte. Mi-a provocat multă durere, lacrimi și reproșuri. Nu știu dacă voi mai putea iubi vreodată la fel sau dacă voi mai avea timp să iubesc. Nu știu dacă voi mai putea să accept pe
cineva în viața mea, îmi e prea frică să iubesc iar, să arăt cât de mult îmi pasă, îmi e frică iar să trăiesc aceleași sentimente, să trec prin ceea ce am trecut. E frumos să iubești, e un
sentiment plăcut, dar știi când e cel mai dureros, când rămâi singură atunci când ai nevoie cel
mai mult de cineva lângă tine, atunci când ești dezamăgită pur și simplu.
Suntem oameni, greșim, e inevitabil, nu ar trebui să regretăm, să plângem
și să ne învinuim pentru toate problemele pe care le avem, trebuie să găsim o
cale să le rezolvăm, trebuie să vorbim când e momentul și trebuie să cerem
ajutorul când e nevoie, astfel zic toți că ar trebui să facem. Dar eu mereu am
tăcut, mereu m-am învinuit pe mine de tot ce mi s-a întâmplat în viața mea, iar
asta mi-a făcut doar rău, mi-a creat o oboseală psihică și stare de anxitate. Probabil că acum nu mai gândesc limpede pentru că nu sunt într-o perioada tocmai bună, dar zic ceea ce gândesc, ceea ce simt. Probabil am nevoie de timp și de oamenii
potriviți ca să-mi revin, am nevoie să ies
din lumea asta plină de vicii, am nevoie să mă conving că viața e frumoasă indiferent de ce ți se întâmplă. Probabil va veni și momentul meu, prin care să înțeleg de ce a meritat să trec prin toate astea. Probabil ...
