Da, recunosc, sunt nefericită. Sunt nefericită, dar totuși încerc să merg
zâmbind mai departe, pe un drum fară sfârșit! Sunt nefericită, deoarce mă simt
singură intr-o lume atât de străina și rece, o lume materialistă. Mă simt inutilă, mă simt străină pe
acest pământ, mă simt o pată invizibilă pe
lângă care toți trec fară să o observe. Mereu sunt tacută, ochii îmi sunt triști nu mai
au aceeași sclipire vie, o ceață albă și deasă i-a acoperit, sufletul este măcinat de o durere apăsatoare,
insuportabilă, de o frică chinuitoare. Mă bântuie mereu mii de gânduri, mai ales în
nopțile pustii, străpunse de întuneric când încerc să adorm, mii de gânduri, diverse, uneori înfricoșătoare, gânduri prin care încerc să găsesc o soluție de evadare din
această stare sumbră. Mereu am încercat să găsesc în orice un pic de fericire,
dar fericirea nu o gasești în orice sau în oricine.
Fericirea e atunci când zâmbești din inimă, nu putem considera fericirea o mască care ascunde un chip înecat în
lacrimi, obosit, o inimă mai mult moartă decât vie. Fericirea e atunci când ai
cui să-i împărtăși bucuriile, rezultatele, succesul, dar si necazurile, atunci când există cineva care să te
motiveze că merită să lupți pentru ceea ce vrei. Fericirea e atunci când telefonul iți sună și
sparge liniștea țipătoare. Fericirea e atunci când cineva te ajută să rezolvi o
problemă, atunci când primești un sfat , iar un obstacol nu ți se mai pare chiar
atât de greu de trecut. Fericirea e atunci când primești un cadou fară motiv, e
atunci când primești ajutor de la cineva, e atunci când zâmbești sincer.
Sunt singură fiindcă nu am pe nimeni cu
adevărat, toți sunt preocupați de alte treburi, iar eu nu vreau să fiu o preocupare pentru cineva care m-ar considera o povară incapabilă să se descurce în această lume
monotonă. Sunt singură fiindcă nu am avut un tată care să aibă grijă de mine, un
tată care să mă iubească, să-mi ofere o copilarie frumoasă, să mă protejeze în această lume hapsână. Mama a fost și este unica ființă care mă motivează să cred că viața este și frumoasă, dar și ea este departe, o distanță enormă ne desparte. Sunt singură și multe nopți
am adormit cu fața lipită de pierna udă de lacrimi, bântuită, chinuită de întrebări și căutând răspunsuri. Sunt singură ca un pisic rătăcit,
disperat, abandonat care caută afecțiune și plânge neîncetat. Sunt singură la început de drum, fără nici o susținere.
Am încercat să fiu puternică, răbdătoare,
pozitivă, dar viața mi se pare din ce în ce mai dură! Am încercat să zâmbesc
provocărilor îmbătându-le cu speranțe și vise. Am încercat să par un om puternic,
am încercat să lupt cu singuratatea, dar am înțeles că neavând pe nimeni cu
adevărat, singuratatea e o luptă fară sfârșit, o luptă din care nu pot ieși. Am ințeles că unica soluție e să mă retrag în umbra ei!
Gotișan Tatiana
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu